Autori

Nu fac parte dintre cei care devin patrioți înfocați de ziua națională. Mi se parte că obiceiul de mare succes al bătutului cu cărămida în piept se răzbună întotdeauna pe omul care se folosește de el. Încet, încet, patriotul de mucava nu mai ține ritmyul năzbâtiilor pe care le scoate pe gură.

Unul dintre primele sloganuri care au erupt în societatea românească buimacă din 1990 a fost acela că „piața se reglează singură, iar cererea și oferta stabilesc prețul”. Ca orice hăbăuc crescut în comunism, am mușcat momeala cu delicii. Și aveam cea mai simplă scuză. De fiecare dată când tratam cu cineva, orice, o făceam cinstit, cu gândul la profitul meu (scădeam cheltuielile, efortul etc.), dar și cu grijă pentru buzunarul celuilalt. Că doar oameni eram și bine ar fi fost să lăsăm loc de bună ziua. Ieșit din mercurialul de ieri, aveam încredere, în primul rând, în bunul simț al celuilalt. Și culmea e că și el gândea cam la fel. Pe scurt, s-au întâlnit doi proști.

În familia mea exista, pe vremuri, un cuvânt de ordine: „Nu te lega la cap, că o să te doară”. Și constat, mai ales în ultimul timp, o frică aproape contagioasă de a comenta, sau a avea păreri în chestiunile fierbinți. E drept, și pedepsele sunt mari, dacă ai păreri mai neomologate. Chiar dacă știi, dacă ești sigur pe ce afirmi, e foarte probabil să ți-o iei de la o instituție informală și inodoră (i-aș spune paralelă, dacă nu m-ar bufni râsul, cu gândul la Dragnea). Dar ce te faci când chiar te lovești de o realitate care nu arată ca în reclamă, ca în prospect? Ce te faci dacă nici calculele nu se potrivesc cu socoteala din târg?

Tot acest articol pleacă de la un entertainer american. E o ciudățenie a lumii moderne: ești asaltat de mii și milioane de știri de tot soiul, 10% adevărate, restul așa și-așa, dar cel puțin 30% de-a dreptul mincinoase. Nu e o întâmplare că creierul inundat de torente informaționale se împiedică în drumul spre certitudini de tot soiul. Un rol important îl joacă convingerile, credințele, dar și ele sunt, la rândul lor, condiționate de alte și alte informații care au modelat mintea spre un soi de înțelegere, combinată cu alt soi de neînțelegere. Când citim, privim sau ascultăm, mintea e dresată deja să reacționeze la anumiți stimuli. Și, întocmai cum pățea câinele lui Pavlov, dacă se aprinde becul, salivăm. Papilelor gustative, beregată, stomacule, fiți gata, vine mâncarea!

Nenorocirea, la noi, e că fiecare are răspuns la orice. Dacă stau să mă gândesc mai bine, răspunsurile chiar vin înaintea întrebărilor, de parcă inșii ar fi conectați la un supercalculator, care le transmite drept în neuron ce întrebare urmează. Răspunsul țâșnește la foc automat. Rezultatul e o gălăgie de păreri, în care oamenii politici își vâră coada și își fixează prada. Or, luați la bani mărunți, nimeni nu le știe pe toate.

Dacă cineva ar avea curiozitatea să recitească istoria lumii moderne din ziarele epocii, ar avea o surpriză imensă. Și nu vorbesc despre România, ci despre toată lumea civilizată în care, măcar parțial, la niveluri cuantificabile, democrația (inclusiv dreptul la liberă exprimare) a funcționat

În urmă cu câteva zile, scria Valeriu Nicolae pe pagina lui: „Băi, să fiu clar, de acum tuturor cărora pe care îi văd că scriu hAur le scriu și eu numele cu un h în față în caz că numele începe cu vocală și ha în cazul în care începe cu consoană.”

Poate cunoașteți și dvs. sentimentul de triumf când, într-o dispută, într-o discuție, se dovedește că ai avut dreptate. Doar că, uneori, sentimentul ăsta e înlocuit de unul de tristețe sau de revoltă.

Cel mai greu, în cazul unei tragedii sau al unui dezastru, e să-ți păstrezi luciditatea, sângele rece. Când lumea se revoltă, strigă și învinovățește, calmul pare o impietate, o lipsă de empatie.

Există ceva nevăzut în aer, dar resimțit de majoritatea populației. Ceva îngrijorător, un soi de neliniște, de nesiguranță, un sentiment vag și neprecizat al unui pericol fără chip, fără nume, dar de a cărui existență nu se îndoiește nimeni.