Autori

Cea mai mare enigmă a alegerilor încheiate o reprezintă românii. Iar dintre ei, românii trăitori în străinătate sunt cei mai misterioși. Nu au trecut nici trei zile și, deja, am parcurs câteva teorii, de la cele mai simple până la cele mai îmbârligate. Mărturisesc că am fost vrăjit de unele, până în clipa în care am dat de altele. Mă voi referi numai la cele care au apelat la o adresare civilizată, lipsită de zorzoane și injurii și care au făcut, cât de cât, apel la date verificabile.

Nu am să fac nebunia de a „comenta” prestațiile candidaților de ieri și de alaltăieri. Nu mă interesează nici spectacolul, nici cearta, nici răcnetele. Nici slăbiciunile, care sunt omenești. Cine caută perfecțiune și miracol la vreun candidat înseamnă că încă mai crede că Ileana Cosânzeana s-a căsătorit cu fiul cel mic al împăratului. Tot ce înțeleg acum e că nu înțeleg. Și ar trebui să mă opresc, nu de alta, dar mi-e să nu mă trezesc cu eticheta de „actor politic”, păcatele mele.

Nu știu dacă a auzit multă lume de Skinnytok. E un trend pe TikTok, prin care se promovează slăbirea extremă. Cum e și firesc, această întrecere spre infern este promovată în rândul adolescenților și e chiar o competiție: care slăbește mai repede? Cine se distruge mai repede? Ăla câștigă.

Lumea noastră (vorbesc de cea pe care o cunoaștem cât de cât) pare să evolueze tot mai imprevizibil, iar cei care cred că logica și bunul simț vor face până la urmă ordine se cam înșală.

Să fiu iertat pentru zicala (aparent) neghioabă, de mai sus, dar, uneori, șefii de state, de guverne și de ministere par duși cu pluta pe apa Sâmbetei. Vă amintesc că, în plină criză economică și socială, Europa legase de gâtul sticlei un dop special.

O zicală din capitalismul recent zice că, dacă o firmă îți oferă ceva gratis, mai devreme sau mai târziu, tu vei fi marfa. Că vrei, că nu vrei, că știi, că nu știi, tot o să scoți ceva din buzunar sau din casă. Bani ori date personale.

Scriam aici, cu două luni în urmă, că, mai mult decât rușii, americanii au furnizat un sprijin concret candidatului Călin Georgescu. Iată că ultimele declarații ale unor înalți funcționari americani (poate cei mai importanți, după Trump) îmi dau dreptate.

De puțină vreme, dar cu o încăpățânare demnă de o cauză mai bună, circulă pe net o statistică pe care aș putea-o înscrie în categoria „înainte era mai bine”

Știu că am întârziat cu concluzia articolelor anterioare, dar am o scuză bună. Sufăr de sindromul impostorului. Mereu mi se pare că există slăbiciuni în șirul ideilor, că nu stăpânesc anumite zone ale demonstrației, că am tras concluzii greșite sau pripite

Oricine nu mă cunoaște e lesne tentat să creadă că sunt un apărător al suveraniștilor și al lui Călin Georgescu. Cunosc acest tip de recepție, care se poate rezuma în câteva cuvinte: „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Nu mai trebuie să insist cât de păguboasă e această viziune – politica românească o dovedește din plin. Dar știu și că rămâne o fărâmă de îndoială. Dacă acest autor (adică eu) are simpatii ascunse și ne prostește pe față? Am mai pățit-o. În urmă cu 16 ani m-am poziționat împotriva cooperativei PDL-Băsescu. E drept, nu am scos niciun cuvânt de laudă la adresa PSD-PNL. Nu-mi plăceau defel. Doar că unii erau la putere, iar ceilalți, în opoziție. Datoria unui jurnalist nu e să slujească puterea.