Autori

Vorbeam ieri despre cei 4 milioane de concetățeni care s-au aliniat în spatele suveranismului. Și mă cuprinde disperarea când văd că atât comentatorii, cât și partida „pro-europeană” îi iau în derâdere și îi consideră spălați pe creier.

Precum v-am spus data trecută, nu numai în Ierusalim, dar în toată creștinătatea, ba chiar și în toată lumea cunoscută, fenomenul profetic a cunoscut o răspândire necontrolată

Dacă vă mai amintiți scene de la revoluție, e imposibil să nu vă treacă prin minte escadrilele misterioase de pe cerul patriei, în care sublima armată română trăgea cu tot armamentul din dotare.

Dincolo de vânzoleala politică – una care mi s-a părut deseori la limita penibilului, dincolo de sictirul publicului, un lucru e clar: partidele nu mai au ce să ofere nici electoratului, nici viitorului.

În loc să scriu un articol grăbit, îmbufnat și arogant pe tema turului I, m-am gândit dacă am făcut ceva în ultimii ani, dacă am scris, am atras atenția, am mișcat în front.

Paradoxal, unul dintre cele mai interesante puncte de vedere asupra jurnalismului vine de la un patron. Și asta e cu adevărat bulversant, straniu, inimaginabil – și trist. E pentru prima oară, în epoca contemporană, când un lucru de bun simț vine de sus, dinspre piramida banilor, și nu de jos, taman de la jurnalistul care și-a ruinat viața și sănătatea să aducă adevărul în bătătura concetățenilor. Patronul de care vorbesc e superbogat. Îl doare-n pix. E între primii 10-20 din lume. La banii lui, poate să dea foc trabucului cu o bancnotă de un milion de lire, dacă ar mai exista așa ceva. (Există? Vai de capul meu, ce fraier sunt!)

Lumea noastră a murit de mai multe ori. Stați puțin și nu mânați amuzați. Când vorbesc despre lumea „noastră”, vorbesc despre cea a tuturor oamenilor.

Azi am să încerc să întorc pe dos o prejudecată care bântuie prin România de un sfert de secol. Fantoma asta și-a avut momentul ei de glorie în deceniul lui Băsescu, hăt, în urmă, dar se trezește din când în când la viață, așa cum îi șade bine unei fantome serioase, gata să sperie și să ia la fugă copiii, bătrânii și proștii. Să fiu scuzat pentru ultimul cuvânt, dar nu mă pot abține.

M-a fascinat întotdeauna paradoxul grămezii (emoțional, afectiv, senzorial). El sună cam așa. Câte boabe de grâu (porumb, mac) trebuie să pui una ca să obții o grămadă și, invers, câte trebuie să extragi dintr-o grămadă, ca să nu mai fie grămadă? Nu există răspuns precis, tocmai din cauza cuvintelor, care sunt, prin datul lor, aproximative. Fiecare om privește această noțiune dintr-un unghi personal și din perspectiva experienței proprii. Dar toți suntem de acord că un milion de boabe pot forma o grămadă, pe când trei, cinci sau chiar zece nu sunt.

O regulă nescrisă, dar respectată de toate generațiile de jurnaliști, este că veștile bune sunt de fapt vești proaste, iar absența știrilor de orice fel este o catastrofă.