Autori

Mulți economiști, în special cei cu tendințe de stânga, sunt tentați să se uite la cât costă, de exemplu, mâncarea în Occident, să facă comparația cu prețurile de la noi și să afirme că, printr-o "minune" deloc fericită, România "beneficiază" de derogare de la efectul Ricardo–Viner–Harrod–Balassa–Samuelson–Penn–Bhagwati. Numai că asta înseamnă, practic, să confunzi anumite vulnerabilități cronicizate ale economiei locale cu niște simple efecte statistice de bază.

La un deceniu de la “decesul” Lehman Brothers lumea financiară s-a repezit să comemoreze fostul acționar al Fed fără să amintească nimic de exemplele de succes. De cei care au anticipat criza și au reușit să se ferească de ea. Asta pentru că înainte de falimentul Lehman - din septembrie 2008 - marea bancă olandeză ABN AMRO devenea subiectul celei mai mari achiziții din istorie.

Iar cel mai bun argument în acest sens, care conține și o bună doză de ironie, este că cele mai puțin capitaliste state ale lumii îl folosesc tot mai intens ca instrument de protecție față de SUA și de dominația mondială a dolarului. De exemplu, luna trecută, banca centrală a Rusiei a achiziționat peste 26 de tone de aur, cea mai mare cantitate comparativ cu oricare altă lună din acest an, pentru a face față sancțiunilor impuse de Statele Unite.

La americani umblă o zicală: "Ce este autorizarea? Este atunci când guvernul îți ia dreptul de a face ceva și după aceea ți-l vinde înapoi contra cost".

Știți cum ne putem da seama cât de puțin capitalistă este România? Foarte simplu: ne uităm la piața de capital. După care, cu speranța că se va schimba ceva în viitor, ne apucăm să-i întrebăm pe bancheri de ce cele mai multe bănci românești nu-s cotate la bursă, așa cum se întâmpla în perioada interbelică. Ei ne răspund însă tot cu: “Nu-i nevoie!!!”, fiindcă instituțiile lor de credit sunt membre ale unui grup internațional și că-i listată banca-mamă.

Piața taxiurilor, mai ales cea bucureșteană, este una dintre cele mai concurențiale din România. O competiție pe măsură mai exista, poate, doar pe piața presei scrise, însă de aceasta vorbim deja la timpul trecut, cu moguli ei cu tot.

Analiștii se întreabă nedumeriți de ce se colectează cu dificultate impozitele și nu se majorează dobânzile. Dar cum să ți se plătească taxe sau să fie pusă la treabă lichiditatea prin intermediul creditului dacă nu i-ai făcut nimic economiei? Cât timp mediul de afaceri nu se îmbunătățește nu poți avea pretenții să primești mai mulți bani de la companii și să ia împrumuturi pentru a-și mări volumele de vânzări către populație!

Pentru cine se face că nu a auzit o spun din nou. Sărbătorile creștine sunt utilizate pentru tunuri fiscale. S-au scumpit gazele și curentul asupra cărora „veghează” ANRE să nu le scadă prețul chiar și atunci când se ieftinesc pe piața internațională, benzina supraaccizată și mărfurile de bază controlate de carteluri, unde amenzile vor aduce venituri de zeci de euro la buget. Ceea ce înseamnă că Milton Friedman avea dreptate când afirma că inflația e o formă de taxare care n-are nevoie de legiferare. Ba chiar merită să vedem cât din aceasta se datorează creșterii economice record!

Epoca dobânzilor mici s-a încheiat, cum era și firesc, iar acum mergem gradual spre normalizare, mai ales că inflația a intrat din nou pe o spirală ascendentă. Pe lângă asta, sunt semne că se vor înăspri și condițiile de creditare.