Autori

Statul taie din școală, dar visează la progres. Eșecul e garantat. De ce spun asta? Pentru că de mulți ani încoace, statul român ignoră sistematic urgența susținerii educației – singurul pilon capabil să susțină o dezvoltare economică durabilă. În timp ce se vorbește pompos de proiecte de țară, despre „România Educată”, despre reforme, digitalizare și tranziție verde, educația națională rămâne subfinanțată, marginalizată și tratată ca o cheltuială, ca o povară bugetară și nicidecum ca o investiție. Dar fără cetățeni bine formați și specializați, fără o bogată cultură generală, fără gândire critică și fără respect pentru școală, România nu are cum să construiască ceva care să dureze.

Pe 8 septembrie, România marchează Ziua Petrolistului. Dincolo de dimensiunea simbolică, acest moment ar trebui să fie o ocazie de reflecție asupra rolului economic și strategic al unei industrii care, de aproape 170 de ani, susține dezvoltarea țării. Într-o perioadă în care discursul public european este dominat de tranziția verde și de imperativele climatice, riscul cel mai mare este să ignorăm faptele: sectorul țiței și gaze rămâne un pilon al economiei românești și o garanție de securitate energetică.

Energia nu mai este de mult doar o marfă, doar o resursă economică, un calcul de producție și consum sau un preț afișat pe bursă. Energia a devenit o dimensiune centrală a puterii politice și a securității internaționale. Conductele de gaz, terminalele de LNG, centrele de rafinare, liniile de interconectare electrică, parcurile eoliene sau fotovoltaice și „fermele” de stocare a energiei au ajuns să fie văzute cu aceeași importanță strategică precum bazele militare sau tratatele de securitate. Dacă în urmă cu un deceniu dezbaterile despre energie erau dominate de termeni precum eficiență, liberalizare sau investiții, astăzi vocabularul s-a schimbat radical: vorbim despre (in)dependență, autonomie strategică, diversificare, reziliență și mai ales despre diplomație energetică.

În lipsa unei strategii naționale coerente și a unei disciplinate administrări fiscal-bugetare, continuăm să cerem bani de la viitor ca să peticim eșecurile trecutului și să pavăm gropile prezentului. Ne împrumutăm -și nu la costuri mici- nu pentru a progresa, ci pentru a supraviețui. Asta nu e tocmai dezvoltare. E o stagnare perfidă, care ne face să credem că ne mișcăm înainte când de fapt batem pasul pe loc.

Banca Națională a României (BNR) a corectat prognoza de inflație pentru anul în curs, de la 4,6% la 8,8%, iar guvernatorul BNR Mugur Isărescu avertizează public că doar o îmbunătățire a absorbției fondurilor europene ne poate salva de la recesiune. Redresarea din această cădere economică va lua timp și va costa. Populația se va lupta cu prețuri din ce în ce mai mari, vârful de inflație anunțat de guvernatorul băncii centrale urmând să se arate în luna septembrie, undeva spre 9,7%.

România a intrat în a doua jumătate a lui 2025 cu cele mai slabe prognoze de creștere economică din Europa de Sud-Est, cu o inflație care rămâne cea mai mare din regiune și cu o economie reală tot mai apăsată de fiscalitate, blocaje de lichiditate și pierderea încrederii. În acest context, pentru o “aterizare” (și nici nu îndrăznesc să mă refer la una “lină”, dar măcar să avem o aterizare în loc de prăbușire), nu ne putem bizui doar pe taxe și ajustări rapide, ci pe o reformă bugetară profundă și pe politici care reconstruiesc parteneriatul cu mediul privat.

Când Jean Monnet, Robert Schumnan și colegii lor au desenat primele schițe ale arhitecturii europene postbelice, ideea nu era o uniune eterică de idealuri politice sau o suprastructură birocratică în căutare de sens propriu. Era, înainte de toate, o piață. Așa a început totul. Nu cu lozinci, nu cu birocrație. Cu un vis simplu: oameni, mărfuri, idei și bani care se mișcă liber. Din Lisabona până la Helsinki. O piață unică – liberă, competitivă, fluidă. O Europă în care capitalul, bunurile, serviciile și oamenii circulă fără frică, frână sau fișe îndosariate de zeci de pagini.

România (ca și întreaga Europă) are nevoie de un nou contract social. Cu clasa de mijloc în miezul său. Un nou contract social și nu o simplă ajustare, pentru că clasa de mijloc nu e un moft, e o infrastructură democratică. Din păcate, clasa mijlocie nu prea mai este ce-a fost în Europa, iar în România nu a apucat măcar să fie ceva.

Scriitorul Radu Paraschivescu spunea, într-un titlu devenit reper: „În lume nu-s mai multe Românii”. Corect. În lume nu-s. În lume, România e una. Dar în țară? În țară sunt prea multe Românii — și tot mai greu de pus laolaltă.

În contextul unui deficit bugetar persistent și al presiunilor europene pentru consolidare fiscală, România ia în calcul majorarea unor impozite-cheie. Deși aparent necesare, astfel de măsuri riscă să afecteze negativ economia reală, investițiile și gradul de conformare fiscală. Acest articol argumentează că soluția nu constă doar în supra-împovărare fiscală (creșterea taxelor și impozitelor), ci într-o reformă profundă a bazei de impozitare, a colectării și a modului în care statul cheltuiește banii publici.