Autori

Problema comună a tuturor decidenților actuali, inclusiv a celor cărora mediul politic le pune eticheta de specialiști, este că nu sesizează decât secvența istorică, fără să indice cum se poate ieși din cercul vicios. Există instituții care-i pot pedepsi pe vinovați pentru situația în care am ajuns, dar nu și instituții care să ne scoată din fundătura în care am intrat.

Nu cumva Fondul Proprietatea e gestionat prost nu din cauza incapacității manageriale, ci pentru a se facilita preluarea ostilă a participațiilor rentabile? Iată o temă de cercetat, care în măsura în care se va dovedi a fi o temere îndreptățită, ar putea să arate că vehiculul FP e utilizat pentru altceva decât pentru ceea ce a fost înființat. Și asta explică, desigur, de ce e inadmisibil să oferi drept compensație celor păgubiți active purtătoare de risc.

Pentru supraîndatorare, trădată de mărimea creditelor neperformante, există responsabili, politicienii care au întreținut corupția prin creșterea taxelor și extensia datoriei publice în plină criză. Datoria statului a fost într-o anumită măsură ținută sub control, fiindcă s-a împrumutat populația de la bănci. Iar în situația în care românii nu reușesc, în prezent, să înapoieze bani luați cu împrumut, politicienii se fac vinovați pentru riscurile pe care le-au indus sistemului bancar. De ce nu vorbește nimeni despre aceste lucruri cu subiect și predicat?

Teroarea și purismul religios și ideologic nu au fost însă niciodată suficiente pentru a menține un grup la putere pe termen lung. Pentru asta, e nevoie și de o brumă de legitimitate și de adeziune voluntară din partea locuitorilor teritoriilor dominate. Rețeta puterii trebuie să conțină și o oarecare doză de morcov, nu doar băț chior.

România a adus o contribuție importantă științei economice, de care va fi mândră, hăt-hăt, până în epoca FMI: arieratele.

În ciuda faptului că nu mai există spațiu fiscal, din cauză că populația e supraîndatorată, motiv pentru care oamenii sunt trimiși să-și reeșaloneze creditul la bancă, nimeni nu discută de faptul că de un tratament similar ar trebui să beneficieze și datornicii la Fisc.

Asigurarea de răspundere civilă auto (RCA) este o taxă cu regim obligatoriu, cu particularitatea că nu e încasată de cel care a elaborat cadrul legislativ, statul, ci de către companii private. Spre deosebire de impozitul pe mașină, ce se achită autorităților locale ale statului.

Evaziunea fiscală a crescut în criză cu trei procente, de la 11%, la 15% din PIB. Dar, coincidența face ca și în Statele Unite economia subterană să aibă același nivel. Ce ne propunem? Să funcționăm cu economia informală zero sau să facem o reformă fiscală care să-i stimuleze pe cei ce ce funcționează “la negru” să revină în economia la vedere?

Atât marketingul corporatist, cât și politicul n-ar trebui să lucreze cu majorități simple, ci cu utilitatea marginală. Fiindcă popoarele sunt compuse din individualități, nu din soldați încolonați, ce formează armate.

Am o întrebare de o sută de puncte: Ce li se întâmplă politicienilor care mint? Nimic? Cum adică, ei își permit să înșele electoratul cu oferte care mai de care mai abracadabrante, iar după ce ajung la putere se fac că uită ceea ce au promis, fiindcă au imunitate* și legile nu conțin și norma morală?