Autori

Nu știu alții cum sunt, dar mie, când mă gândesc la economia noastră, la prichiciul ei cel humuit, la civilizația cu smotocei la capăt de crăpau ministerele jucându-se cu dânșii, parcă-mi saltă inima-n piept de mâhnire.

Am mai trăit vremuri grele. Mult mai grele ca acum. Între 1996 și 2000 am văzut foamea și fundul tunelului apropiindu-se năprasnic. Între 2010 și 2016 nu mai știam pe unde să scot cămașa. Nu mi-s străine nici recesiunea, nici sărăcia, nici disperarea. Le-am trăit, am învățat o noțiune fundamentală, căreia poporul îi spune: „Unde nu-i cap, vai de picioare”.

Pe vremea comunismului umbla o vorbă: „viitorul ne atârnă-n față”. Păi, hai să vedem cu ce se prezintă viitorul, după 36 de ani de la căderea comunismului.

Uneori, diavolul se ascunde în amănunte și, de acolo, ne zâmbește galeș. A pitit printre amănunte seducătoare altele foarte păguboase. Exact ca în preajma alegerilor, unde, sub masca bunelor intenții și a dragostei de țară, ni s-au vânturat pe sub nas niște morcovi. Probabil cu credința că suntem măgari (fie, treacă de la mine, măgăruși) și vom închide ochii, orbiți de grosimea legumei rădăcinoase. Înclin însă să cred că morcovul trebuia vânturat prin alte părți ale corpului.

Începea iarna în România anului 1996 și credeam că visez. Emil Constantinescu îl bătuse la puncte pe legendarul Ion Iliescu, iar Convenția Democratică câștigase alegerile.